TEKSTAS ORIGINALO KALBA

ARHITECTUL

Fragment

De Mircea Cartarescu

Emil Popescu era arhitect. Se specializase în proiectarea fabricilor de ulei şi se poate spune fără exagerare că oriunde în ţară se construise în ultimii cinci-şase ani o fabrică de ulei se cunoştea mîna pricepută şi mintea deprinsă cu rezolvarea dificultăţilor tehnice a arhitectului Popescu. Pasiunea sa de a proiecta fabrici de ulei era foarte veche; îşi dorise cu ardoare acest lucru încă de cînd era doar un puştan şi îşi trăia copilăria în umbra uriaşă a fabricii de ulei din preajma depou-rilor ITB şi a cinematografului Melodia de pe Ştefan cel Mare. Era o clădire înaltă şi dreaptă, de cărămidă stacojie, prinsă în buloane de fier, fără ferestre şi terminată, la o înălţime ameţitoare, cu un fronton sumbru, care parcă sfîşia norii. Strania construcţie, împlîntată în mijlocul unei curţi pustii, era geamănă cu moara Dîmboviţa, aflată mai în josul şoselei, şi făcuseră acum un veac parte din celebra moară Asan. Cînd, după ani şi ani, Emil Popescu începu să se intereseze de cultură, datorită mediului din facultate, văzu aievea fabrica de ulei a copilăriei sale în mai toate clădirile care se ridicau, infinite şi melancolice, din paginile lucioase ale unui album pe coperta căruia scria Giorgio de Chirico. Dar de atunci trecuseră ani, iar astăzi arhitectul Emil Popescu, născut în 1950, căsătorit cu doamna Elena Popescu, născută Deleanu, fără copii, era recunoscut ca un specialist în domeniul său. Proiectase şi fabricile de ulei din Kabul şi de lîngă El Aghar, aceasta din urmă fiind cea mai importantă din Egipt. De aceea, la serviciu era foarte respectat de colegi şi iubit de subordonaţi. Bineînţeles, în limitele invidiei inerente oricărui loc de muncă şi care ducea la unele bîrfe nu întotdeauna justificate, oricum imorale. În viaţa de familie, arhitectul era fericit. Se căsătorise din dragoste cu o moldoveancă simpatică, arhitectă specializată în proiectarea fabricilor de lapte, cu care se înţelegea excelent. Locuiau în cartierul Berceni, imediat dincolo de Mărţişor, într-un apartament de trei camere mobilate cu gust. Faptul că nu aveau copii, deşi erau căsătoriţi încă din facultate, i-a ajutat mai tîrziu să facă economii şi, punînd la socoteală şi lucrurile aduse de Emil din Turcia, Iran şi Egipt, iar de Elena din Uniunea Sovietică şi Ungaria, unde fuseseră în diverse interese de serviciu, lucruri frumos valorificate, cei doi arhitecţi depuseseră la CEC de-a lungul a cinci ani o sumă suficientă pentru cumpărarea unei Dacii, visul dintotdeauna al Elenei. Ziua în care şi-au putut realiza acest deziderat a fost, cum spunea Elena, aproape la fel de minunată ca şi ziua căsătoriei lor. Ca şi atunci, s-au sărutat îndelung şi-au închinat cu socrii şi alte rubedenii un pahar de vin. Maşina, de culoare crem, era parcată oblic, între Lada lui Gheorghian de la şase şi Wartburgul vişiniu al fotografului de pe scara cealaltă, proprietarul buldogului Dolly. Dacia avea o linie fermecătoare şi cei doi arhitecţi o puteau privi de dimineaţă pînă seara din balcon. Strălucea cel mai tare în soarele aspru al primăverii, chiar mai tare decît Citroenul colonelului de la doi, colonelul Boteanu, maşină pe care un soldat o spăla cu furtunul în fiecare zi.

Nariams

Naujienlaiškis